Fiecare dintre noi are o amprentare emoțională. Ni se transmite o stare emoțională de către cei pe care îi avem pe lângă noi, părinți, frați, bunici.
Emoțiile nu sunt un dușman. Nici măcar cele negative. Dar, dacă nu găsim o modalitate prin care să le punem în cuvinte, ele găsesc o altă formă să iasă.
În cazul meu, fiind o persoană introvertită, mi-a fost foarte greu să-mi exprim emoțiile, nemulțumirile, trăirile. Tăceam când simțeam, tăceam când mă durea, tăceam ca să nu deranjez.
Oricine poartă o emoție extrem de încărcată, prezintă mai devreme sau mai târziu, o dramă fizică, mentală și emoțională.
Doar că tăcerea mea a început să doară. La propriu. Nu e metaforă. La un moment dat am descoperit că aveam cancer în gât. Fix acolo unde se formează cuvintele. Fix acolo unde rămăseseră blocate emoțiile nespuse, fricile neexprimate, lacrimile înghițite.
Alte emoții, alte gânduri. Nu știam cât mai am… Acela a fost momentul în care mi-am spus că trebuie să încep să trăiesc. Să schimb ceva, să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată, nu aveam nimic de pierdut. Toate astea se întâmplau în anul 2013. Inițial, l-am considerat un an cu ghinion, dar, într-un final, s-a dovedit ca necazul să fie de fapt o binecuvântare.
În acea perioadă, aflarea diagnosticului a coincis cu altă veste, în urma analizelor, medici au descoperit că eu nu am glanda tiroidă, mă născusem fără această glandă atât de importantă în dezvoltarea noastră ca oameni. În acel moment, toate gândurile mele s-au dus către părinți, nu-i mai aveam de ani de zile lângă mine, dar am pus în cârca lor tot ce mi se întâmpla în acea perioadă.
Atunci când ai emoții sau gânduri negative față de cineva, acele emoții nu te lasă să trăiești. Aveam să aflu asta peste câțiva ani.
Au urmat 3 ani de tratament cu iod radioactiv, 3 ani în care mă liniștisem, eram în afara pericolului, dar nu rezolvasem cu părinții. Până nu i-am iertat, nu am terminat tratamentul. A fost nevoie să fac pace cu mine și cu ei ca să îmi pot vedea de viață.
Așa cum spuneam într-un articol anterior, nu este întâmplător că am ales să fiu communication coach. Oamenii au nevoie de conectare, au nevoie să fie ascultați. Chiar și tu, cel care citești acum aceste rânduri, ai nevoie să fii ascultat și la rândul tău să asculți. Ascultând, este cea mai simplă metodă prin care putem oferi plus valoare. E nevoie de ascultare activă, emoțiile tale sunt importante, dar la fel de importante sunt și ale celuilalt. Dacă ești ca mine, ai nevoie de spațiu și răbdare ca să-ți găsești cuvintele și curajul să le exprimi.
Cum?
Începe cu tine, creează momente de liniște, respirație și reflecție. Acolo îți vei auzi vocea. Dă-ți voie să simți orice simți. Emoțiile, chiar și cele negative, sunt indicii ale unor nevoi profunde. Dacă le alungi, alungi și cuvintele care vin cu ele.
Începe cu lucruri mici: o opinie sinceră într-o conversație, un „nu” spus clar, o poveste împărtășită cu cineva apropiat. Fiecare act de sinceritate îți întărește vocea.
Să comunici, înseamnă să te vindeci.
Mulțumesc pentru această mărturie atât de sinceră și profundă, am citit cu emoție povestea vindecarii tale.
Cuvintele tale ating un loc adânc din noi, acel loc în care tăcerea doare, iar vocea noastră, deși firavă uneori, tânjește să fie auzită.
Povestea ta este o mărturie vie a legăturii dintre corp, emoții și cuvinte. Ai pus lumină pe un adevăr esențial: când nu comunicăm, când nu ne exprimăm emoțiile, corpul preia suferința și o transformă în simptom.
Îți onorez curajul, drumul, vindecarea și alegerea de a transforma durerea în sprijin pentru ceilalți, prin munca ta de communication coach. Ce contrast, iată de ce fost nevoie că tu să dai voce emoțiilor tale și să îi poți ajuta și pe ceilalți să o facă! Felicitări!!
Ne-ai amintit tuturor cât de vital este să ne găsim vocea – chiar dacă tremură, chiar dacă se caută, chiar dacă doare la început.